on septembrie 20th, 2009 by Alin Valentin
“A fost odata ca niciodata, caci daca nu ar fi nu s-ar mai povesti, intr-un tinut miraculos o tanara hangita a carei faima de gazda primitoare si bucatareasa excelenta calatorise peste mari si tari, astfel ca toti drumetii opreau negresit la hanul sau cand treceau prin acel tinut magic. Insa, hangita avea un secret intunecat. Un secret pe care nici unul dintre drumetii care o admirau atat nu l-ar fi putut ghici vreodata.
Asta pentru ca hangita stia cum sa isi ascunda secretul atat de bine, incat privind-o ai fi zis ca e cea mai deschisa si multumita fiinta de pe fata pamantului.
Acest secret pe care hangita il ferea atat de bine de ochii admirativi din jur o macina pe dinauntru si ii innora zilele. Uneori isi tipa in sine durerea mascand-o cu zambete amabile in exterior, dar nici macar aceste strigate mute nu ii alinau suferinta in vreun fel.
In fiecare seara dupa ce toti drumetii se retrageau in camerele lor si dupa ce totul era aranjat la locul sau, hangita pasea in noapte, calca pe iarba verde si printre copaci nevazuti se pierdea in padure pana la malul unei ape unde isi traia tristetea in liniste.
Ca in toate serile hangita se retrase tacuta pe malul apei privind indurerata la imaginea hidoasa reflectata de apa nemiscata.
Statu acolo o vreme dar cand luna incepu sa alunece spre culcare isi dadu seama ca trebuie sa se intoarca caci in curand drumetii aveau sa se trezeasca asteptandu-se ca micul dejun sa fie deja gata.
Cand se ridica si se intoarse spre padure simti ca ea nu se poate intoarce.
Imaginea padurii dese, a copacilor inalti o coplesi si o darama. Ea nu putea sa traverseze padurea, era atat de intunecata, atat de deasa, ea nu mai putea sa isi gaseasca drumul. Se intoarse spre apa tacuta, e asa adanca, ea nu stie sa inoate, si oglindirea aceea hidoasa care ranjeste la ea. Luna mai are putin si dispare, drumetii se vor trezi, si ea, ea nu poate face nimic, ea nu e nimic, ea nu vrea decat sa se topeasca, ea doar nu vrea sa mai fie ea. Exact cand simti ca se scufunda in sine auzi o voce vorbindu-i: “De ce nu ii pui capat? Tu poti face ca totul sa se sfarseasca?”
Privi uimita in directia vocii si vazu ca reflexia hidoasa din apa ii vorbea.
Iar apoi in mod inexplicabil imaginea se dubla si mai aparu inca un chip, de data aceasta cel al unei fetite: “Si asa tu nu poti face nimic…nu ai nici o putere…mai bine e sa faci liniste.” Hangita privea incremenita la imaginile din apa si nu stia cum sa reactioneze, cand inca o imagine aparu, cea a unei femei carunte care ii spuse: “Pe lumea asta nimeni nu merita nimic, asculta la mine, eu am trait, am vazut, viata nu se merita traita.”
Hangita se lupta cu sine sa inteleaga ce se intampla. Sa fie liniste in ea, sa nu mai tipe la sine, sa nu mai auda vocile spunandu-i ca ea nu e ca o femeie, ca ea e doar o hangita, ca ea nu poate realiza nimic, ea nu poate decat sa spele si sa adune, ca ea nu va avea nimic caci nu merita nimic, iar viata e doar o corvoada pentru cele ca ea.
Vocea femeii hidoase din apa se auzi din nou: ” Hai ca poti! E alegerea ta, tu poti sfarsi totul, TU poti face sa fie liniste in tine, sari in apa! Puterea e in mainile tale!”
Hangita privi la apa calma si linistita, care nu parea a avea nimic in comun cu imaginile dureroase de pe suprafata ei. Se gandi la viata ei, se gandi la toti oamenii pe care ii asculta zi de zi, la bucataria ei iubita, la rasetele fetelor cand mergeau la spalat, la diminetile zgomotoase ale drumetilor. Ea nu vroia sa renunte la toate astea, nu ea isi dorea asta.
“Ai dreptate, ii raspunse hangita imaginii hidoase, alegerea e a mea. Si asa cum as putea sa sfarsesc totul, la fel pot sa nu o fac”. Si lua o crenguta si tulbura suprafata apei. “Eu sunt reala, voi nu! Eu traiesc, voi nu!” Exclama ea triumfatoare, strigand ca pentru prima data in viata ei.
Imaginile disparura lasand loc pe suprafata apei primelor raze timide de soare. Hangita se intoarse in graba, privi padurea si fara sa stea pe ganduri o rupse la fuga printre copacii respirand a viata, murmurand repetitiv:”Eu sunt reala, voi nu! Eu traiesc! Eu aleg!”
Acolo pe malul apei ceva i-se intamplase hangitei, ceva semnificativ si minunat, facuse una dintre alegerile cele mai importante din viata, se alesese pe sine si isi alesese calea constientizand ca ea e reala, ea poate alege, ea e. Acum Hangita zambea cu tot sufletul, acum radea cu toata inima, acum nu mai avea secrete, acum privea cu ochii luminosi la azi, la maine, la toti si la toate, chiar si la sine.”
Intalnirea cu sine este una dintre intalnirile cele mai semnificative ale vietii, nu vreau sa zic cea mai semnificativa, caci mai sunt si altele, dar este in mod definitiv si irevocabil una definitorie, ce ne determina parcursul vietii si alegerile pe care le facem ulterior. Drumul catre sine este greu de parcurs dar si rasplata este pe masura si face toti ‘banii’.
And hey, nobody said it is supposed to be easy, plus ca apreciem mult mai mult lucrurile pentru care trebuie sa ne zbatem decat pe cele care ne vin pe un platou de argint. “
Poveste de Alina Mihaela Barbu
Posted in Cutiuta cu povesti terapeutice
