Asculta-ma, te rog …

Exista cateva definitii de dictionar ale verbului „a asculta”, insa, cu anumite rezerve, singura care mi-a atras atentia se refera la „a acorda importanta celor spuse de cineva, a lua in consideratie; a implini o dorinta, o rugaminte.”

Cati dintre noi am invatat intr-adevar acest lucru despre ascultare? De cele mai multe ori ne rezumam doar la „a auzi” sau la „a ne conforma unor ordine”, uitand despre nevoile reale ale celui care ne solicita sa ascultam sau uitand chiar de nevoile noastre reale cand vrem sa fim ascultati, nu doar auziti.

Nimeni nu prea mai asculta pe nimeni …

Din mici neintelegeri legate de frustrarile noastre cand nu suntem ascultati, cand suntem intrerupti atunci cand vorbim, cand nu se tine cont de starea noastra de moment, mai ales cand este una de suparare sau de bucurie, apare un sentiment de devalorizare, apar indoielile si insatisfactiile noastre.

Temelia celei mai complete experiente de a fi ascultat si inteles se leaga de stadiul preverbal din evolutia noastra, de mica noastra copilarie, cand cei mai multi dintre noi am avut o relatie timpurie cel putin satisfacatoare cu mama si un contact intim intre inconstientul mamei si cel al copilului care am fost.

Cum suntem ascultati? In functie de receptorul „detinut” de cel care credem ca ne poate asculta, acesta va putea adopta una dintre urmatoarele posibilitati: nu intelege, devalorizeaza, neaga, minimizeaza, raspunde pozitiv sau negativ la ceea ce el a inteles.

Nevoia noastra de ascultare implica o alta nevoie: cea de reflectare.  Avem nevoie ca „ascultatorul” sa ne reflecte cu propriile sale cuvinte, certitudini, sisteme de referinta.

Reflectarea „ascultatorului” este supusa insa catorva riscuri:

• riscul deformarii – ce spun eu si ce se intelege
• riscul interpretarii – ce sunt eu si ce decodifica celalalt prin propriile sale referentiale, imaginea sa despre mine, trecut comun
• riscul recuperarii – un amestec intre ce spun si ceea ce celalalt stie deja sau gandeste
• riscul integrarii intr-un discurs mai general in care nu ma mai recunosc
• riscul apropierii – pentru a valida pozitia sa prin a mea

Ar trebui sa fim educati de mici si „antrenati” pentru „ascultarea centrata”, focalizata pe persoana care vorbeste si nu pe continutul discursului sau, pentru a-i da sentimentul ca este auzit si inteles. Este un mod de ascultare linistitor si reconciliant pentru cel care vorbeste si care se poate reconecta astfel cu ce exista in interiorul sau.

Imaginati-va un copil mic, frustrat, nervos, care se agita, plange, tipa – nu isi poate gestiona starea interioara pe care o traieste atunci cand il supara ceva; este speriat de propria criza si pentru a se linisti are nevoie doar de atentie.

Revenind la comunicarea dintre adulti - totusi … indiferent cat de gratificant ar fi pentru cineva, pe parcursul vietii, sa-si exprime gandurile si sentimentele in fata unei persoane care-l intelege, ramane un dor nesatisfacut de intelegerea fara cuvinte – dorul de cea mai timpurie relatie … relatia cu mama.

Am surprins modelul ascultarii perfecte in acest text de origine indiana:

“Cand iti cer sa ma asculti”

- autor necunoscut –

„Cand iti cer sa ma asculti, iar tu incepi sa-mi dai sfaturi, n-ai facut ce-ti ceream.

Cand iti cer sa ma asculti, iar tu incepi sa-mi spui de ce nu ar trebui sa simt asta, imi batjocoresti sentimentele.

Cand iti cer sa ma asculti, iar tu simti ca trebuie sa faci ceva pentru a-mi rezolva problema,

atunci ma abandonezi, oricat de ciudat ar parea.

Asculta, tot ce iti cer este sa ma asculti, nu sa vorbesti sau sa faci ceva; iti cer doar sa ma asculti.

Sfaturile sunt ieftine: pentru sase franci o sa am in acelasi ziar posta sentimentala si horoscopul.

Pot actiona singur; nu sunt neputincios. Poate un pic descurajat sau sovaitor, dar nu fara putere.

Cand faci pentru mine ceea ce pot si trebuie sa fac singur,  contribui la teama mea, imi accentuezi inadecvarea.

Dar cand accepti ca pe un simplu fapt ca simt ceea ce simt,

pot inceta sa te conving si pot incerca sa incep sa inteleg ce e in spatele sentimentelor „irationale”.

Daca asta e clar, raspunsurile devin evidente si nu am nevoie de sfaturi.

Sentimentele irationale devin inteligibile cand intelegem ce e dincolo de ele.

Poate de aceea rugaciunea functioneaza cateodata pentru unele persoane,

caci Zeul e mut.

El sau Ea nu da sfaturi, El sau Ea nu incearca sa aranjeze treburile.

El doar asculta si te lasa sa-si rezolvi singur problema.

Atunci, te rog, asculta-ma si auzi-ma.

Iar daca vrei sa vorbesti, asteapta numai o clipa si te voi asculta….”

Haideti sa exersam ascultarea, cu siguranta ne va fi mai bine!

Un articol de Mona Georgescu, psiholog

-articolul poate fi preluat, cu rugamintea sa mentionati sursa -

Etichete:a asculta, ascultare, comunicare, copilarie, indoiala, mama, nevoi, sentiment de devalorizare

Posted in Cutiuta cu invatatura