Ariel Constantinof

Mi-a atras in mod foarte placut atentia un proiect care, desi initiat de un adolescent de 19 ani,  se adreseaza de fapt tuturor, indiferent de varsta.

Motivonti.ro – un proiect al lui Ariel Constantinof, un adolescent frumos, un model pentru cei din generatia sa si nu numai. Poate ca asemanarea – din punct de vedere al numelui – cu Spiridusul din “Furtuna” de W.Shakespeare nu este deloc intamplatoare, si Ariel isi va folosi abilitatile magice pentru a genera schimbarea in randul celor care isi intersecteaza drumurile cu el. Nici semnificatia biblica a numelui sau (Leu al Domnului), nu este intamplatoare.

Ariel si-a propus sa ne motiveze, sa simtim ca traim, nu doar sa credem ca traim. Sa nu mai gasim scuze, pretexte si justificari pentru amanarea proiectelor personale si   sa participam activ la proiectul nostru: Viata.

“Vocatia mea este sa fac ce-mi place, iar Scopul meu in viata este sa fiu fericit…”

Mona: De ce a aparut Motivonti.ro?

Ariel: Motivonti a aparut pentru ca… trebuie sa fi aparut pentru ca ceva? Nu stiu sa-ti zic de ce a aparut. A aparut din pasiunea mea pentru online si dezvoltare personala.

Mona: Mi-a placut foarte mult sigla ta: de ce un extraterestru? Te-au contactat si pe tine?  Am vazut ca are si o prietena, dar nu i-ai gasit un nume.

Ariel: Motivonti nu-i o sigla! Motivonti e un intreg proiect. El, extraterestrul, asa cum ii zicem noi, este personajul principal al acestei povesti. Motivonti.ro ar putea fi considerat chiar jurnalul unui extraterestru ce vrea sa ajute oamnii (prin articole de dezvoltare personala) – dar nu e tocmai asa: nu e un jurnal. Imi place sa cred ca este vorba de o comunitate de tineri stransa in jurul unei creaturi simpatice. Ideea este sa nu fie un simplu blog, un simplu site, ci un proiect interactiv. Motivonti face, faci si tu. Motivonti incearca, incerci si tu. Motivonti propune, tu raspunzi. Motivonti-si pozeaza biroul… il pozezi si tu: “Nu sunt un om ordonat dar as vrea sa fiu” . Cat despre extraterestrii ce m-au contactat pe mine… asta-i cu totul alta poveste. Pe mine ma pasioneaza de mic “martienii”. In Israel, acolo unde m-am nascut si acolo unde am locuit pana la varsta de 7 ani, erau foarte la moda. In sensul ca la stiri se arata mereu cum armata urmarea nave ciudate – bine, poate erau doar paranoici… Dar asa a pornit toata pasiunea mea pentru extraterestrii de fapt. Speranta, prietena lui Motivonti , a luat nastere cu ocazia zilei femeilor – 8 martie – ca sa aiba cui sa faca urari.

Mona: Cum iti detectezi declansatorii motivatiei?

Ariel: Pe vremuri (inainte sa lansez motivonti-ul – adica acum vreo 4 luni) ii detectam greu. De fapt – inainte sa ma ocup de dezvoltare personala si inainte sa lansez acest proiect – aveam foarte multe zile proaste. Pe mine chiar Motivonti ma tine in ziua de azi motivat – pentru ca e un succes constant (pentru ca asta si vreau sa fie). Nu cred ca exista de fapt un ghid de a-ti detecta declansatorii motivatiei, pe bune acuma. E putin exagerat. Socrate zice: “Cunoaste-te pe tine insuti.”. Asta explica totul.

Mona: Cum iti alegi prietenii? Cum ii diferentiezi de “prieteni”?

Ariel: Chiar am scris un articol pe tema asta tocmai pentru ca e un subiect foarte sensibil. Eu nu prea am prieteni. De fapt, daca ma pui in momentul asta sa-ti zic 3 prieteni nu stiu ce sa-ti zic. Am ajuns sa cred ca a avea un prieten este foooarte greu si costisitor (din multe puncte de vedere, nu financiar). Am avut niste “esecuri” cu prietenii care m-au convins de treburile astea. In plus, eu sunt genul de om foarte foarte sociabil (cel putin vreau sa cred asta acum, pentru ca in copilarie eram extrem de timid) – deci un om ce cunoaste foarte multi oameni… dar ideea este ca eu doar ii cunosc. Sunt “amici” sau “cunostinte”. Deci un prieten – dupa a mea umila parere – in momentul de fata, este prietena mea… si … hmm… suna ciudat daca zic si “mama mea”? Atat. Si chiar ma simt bine asa. Simt ca nu-mi trebuie mai mult. Am o teorie cum ca decat sa ai 10 prieteni care te lasa la nevoie, mai bine sa ai un prieten foarte bun. Dar pentru a avea un prieten foarte bun trebuie sa ii acorzi muuult timp. E imposibil sa acorzi mult timp la zece persoane diferite.

Concluzie, ca m-am pierdut in cuvinte: am “cunostinte” o groaza – si pe ei ma bazez! Prietenii… sunt o alta poveste, mult mai delicata. Insa de retinut ar fi ca ambele povesti (cunostintele si prietenii) sunt foarte frumoase (totodata delicate, desigur).

Am ametit-o de tot?

Mona: Nu, raspunsul tau este chiar foarte frumos si semnificativ. Ce este important in viata pentru tine?

Ariel: Sa fiu fericit! Am incercat sa-mi gasesc scopul in viata, dar ma simt putin depasit de acest subiect. Multi spun ca scopul lor este sa ajute alti oameni… dar cand ma gandesc la un scop al omenirii in general, parca acest mic scop de ajuta alti oameni nu are sens. Eu merg pe eudemonismul lui Aristotel – sau de fapt, pe anumite parti din el – pentru ca-i prea complex in totalitatea sa – pentru omul ce traieste in ziua de azi.

Mona: Pentru ca suntem pe minunemica.ro – crezi in minuni?

Ariel: Stii miracolul de Hanuka? Aveau ulei pentru doar o zi… dar miracolul a fost ca uleiul a tinut OPT ZILE! … Nu, nu cred in astfel de miracole. Insa cred in legea atractiei. Sau bine, nu chiar intr-o “atractie” si o “lege” dar… in ceva inexplicabil prin cuvinte. As putea traduce “legea atractiei” ca “incredere mare in dorintele mele”.

Mona: Stiu ca persoana care ti-a adus prima carte de dezvoltare personala este o persoana speciala pentru tine -  mama ta. Va veti implica impreuna in proiecte de dezvoltare personala? Ai putea face o echipa cu mama ta?

Ariel: As putea face o echipa cu mama mea daca nu ar fi mama mea. Aualeo ce rau a sunat asta. De fapt, fac o echipa cu mama mea inca de pe vremea cand o loveam puternic cu pumnii in burta de pe interior, nu? Intr-adevar, mama mi-a dat prima carte de dezvoltare personala si tot cu ea am discutat pentru prima data ideea proiectului Motivonti… dar mama nu-i cine stie ce implicata in online: in fond, are o famelie mare (mai am 2 surori mai mici) ce trebuie s-o hraneasca, nu? In momentul de fata sunt putin dezamagit de ea (uite, ma faci sa dau din casa) pentru ca am inceput sa trag eu de ea sa se implice. E mai rau ca un copil mic. Ii cumperi o jucarie (si anume acest proiect), se joaca putin… pana se plictiseste… si apoi cauta ceva nou, uitand de “vechea” jucarie. Asta e. Voi vedea ce urmeaza.

Mona: Cat de mult conteaza modelele din familie si din societate pentru tine?

Ariel: Din familie – DELOC. Nu dau explicatii… dar deloc. Iar din societate – admir oameni. Imi place la nebunie sa am pe cine admira. Daca n-ar fi acesti oameni care sa-mi placa, oameni din colturi total diferite ale vietii mele, ale societatii, ale orasului, ale culturii oamenilor de peste tot din lume… as fi un om tare nemotivat si neinspirat probabil.

Mona: Iti asculti acea voce interioara – intuitia?

Ariel: Nu stiu. Nu m-am gandit niciodata la asta. Nu-s atat de spontan incat sa-mi ascult vocea interioara cand vine vorba de o decizie in loc sa stau putin pe loc si sa fiu rational, sa calculez. Nu stiu… Cred ca uneori ascult vocea interioara deoarece cateodata e bine sa faci pe omul spontan – dar totodata trebuie sa fii atent si calculat.

Mona: Se spune ca adolescenta este o perioada dificila in viata oricui – nu esti inca adult, dar nici copil nu mai esti. Tu esti la granita dintre adolescent si tanar  -  cum este adolescenta?

Ariel: Adolescenta! Aia nu-i pana pe la o varsta mai mica de 19 anisori? In plus… adultul nu-i si copil? Si vice-vercea (vorba ‘ceea lui Caragiale). Adolescenta mea a fost interesanta. Am fost exmatriculat in clasa  a 9-a dintr-o scoala privata din Bucuresti (si anume Lauder Reut – nu v-o recomand) pentru faptul ca scriam pe blogul personal diverse texte “amuzante”. Am ajuns in sub 24 de ore in presa si astfel super-faimos prin internetul romanesc si prin poporul acesta. Acuma lumea m-o uitat… dar stii tu, asta a fost perioada din viata mea ce o numesc: “Asta da dezvoltare personala” –  pentru ca atunci eu m-am schimbat complet! Nu cred ca-i vorba de o maturizare anume – eram matur si atunci, eram constient de ce faceam, stiam ca nu-i foarte “sanatos” pentru scoala si ca pot fi “judecat”, dar… prin acea exmatriculare am inteles comportamentul oamenilor din societatea asta, am inteles ce inseamna “relatii” si “cunostinte” (de aceea zic mai sus ca valorific enorm cunostintele ce le am – ele merita!) si tot asa… Plus ca a fost o lovitura fix in fata. Asa am scapat de timiditate si am devenit “dur” (daca pot sa spun asa).

Mona: Cat de interesati sunt adolescentii de dezvoltarea personala? Cred ca ai putut sa iti faci deja o imagine, ai primit  feedback-uri pe site-ul tau.

Parerea mea este ca pentru adolescenti subiectul acesta este tabu. Sau, de fapt, pur si simplu nu-i atrage deloc. Nu stiu de ce. Sunt ocupati ei cu alte prostioare. Prin clasa a 12-a sau prin facultate, oricum afla cu totii de miracolele dezvoltarii personale .

Mona: Cat de mult crezi in conventiile sociale? Este bine sa (mai) tinem cont de ele?

Ariel: De unele da, de altele nu. In ceea ce priveste comportamentul meu fata de liceul din care am fost exmatriculat, pot spune ca eu nu am respectat nicio conventie sociala… Dar totodata m-am “folosit” de dreptul la libertatea exprimarii. Acest drept uitat sau ignorat de mult oameni in ziua de azi, desigur. Ma gandesc acum ca eu, intr-un fel, incalc atatea conventii sociale si totodata legi, ca nici n-ar trebui sa vorbesc despre acest subiect, ci ar trebui sa intru in pamant.

Mona: Stiu ca ai inca un proiect frumos, la care am fost si eu -  de altfel, asa ne-am si cunoscut, la  “Imi caut Vocatie” – e greu sa iti gasesti vocatia? Sau te poate gasi chiar ea pe tine?

Ariel: O, Doamne, ti-am zis ca nu vreau sa dau la facultate, nu? Eu de exemplu stiu fooooarte clar ce vreau sa fac in viata (si o fac deja) dar nu stiu sa explic nimanui ce este acest “ceva”. As putea spune ca vocatia mea este sa fac ce-mi place. Azi bat cu ciocanul doua cuie, maine stampilez, raspoimaine spal masini, iar peste o saptamana ma fac bucatar. Scopul meu in viata este, repet, sa fiu fericit… si cum vocatia ocupa o mare parte din viata, imi place sa fac doar ce-mi place. Ce joc de cuvinte interesant: “imi place sa fac doar ce-mi place”. Acest “Imi place sa fac doar ce-mi place” va deveni un citat memorabil marca Ariel.

Mona: Desi nu e dezbatuta in Parlament – crezi in Legea Atractiei? Cum o aplici in real life si cum te-a ajutat?

Ariel: Cred, precum am zis si mai sus, in puterea de a atrage lucruri in viata mea. Numele de “legea atractiei” este deja over-rated… Dar este de fapt doar un alt mod de a zice “Dumnezeu”, nu? Tot “jocul” acesta cu atractia lucrurilor si intamplarilor in viata ta sta astfel: te gandesti la lucruri pe care le vrei si le ceri in cele mai subtile moduri (daca ati vazut “The Secret” … eu fac exact cum se explica acolo). Apoi, cand 1% din acele lucruri chiar vin in viata ta, drept coincidenta, desigur, tu devii super entuziasmat si motivat si fericit. Bine, glumesc. De fapt,  eu doar am incredere in dorintele mele. Cred cu tarie in ceea ce cred (uite un alt joc de cuvinte interesant).

Mona: Te-ai gandit sa devii speaker motivational?

Ariel: Uff… la intrebarea asta chiar nu ma asteptam. Este un vis de-al meu sa pot vorbi in fata unui public mare pe care sa-l motivez intr-un anume fel. Deci da, m-am gandit, dar in secret. Si totul a inceput, de fapt, cand am tinut o prezentare in fata intregului liceu despre cat de rau fac tigarile (pe vremea cand eram unul din cei 3 nefumatori ai clasei). Uimitor, dupa 20 de minute de prezentare am fost aplaudat de toti colegii mei fumatori – ba chiar felicitat in particular. Atunci mi-am dat seama ca “daca eu pot convinge un fumator ca tigarea-i rea… e clar ca-s bun, nu?” Dar de atunci nu am mai incercat aceasta “vocatie”. Poate va deveni un plan de viitor. Oricum urmeaza niste “intalniri” cu cititorii Motivonti.ro (pe care, da, vreau sa le fac gratuite).

Mona: Cat de  importanta este educatia informala, comparativ cu cea obligatorie si extrem de rigida?

Ariel: De cativa ani sunt instructor in niste tabere evreiesti ce au loc in Romania si Ungaria – tabere in care am fost “elev” ani la rand si in care am invatat cu mare placere lucruri relativ neinteresante pentru un copil hiperactiv. Parerea mea este ca viitorul este educatia informala – dar nu-s eu in masura sa zic prea multe despre acest subiect.

Mona: Care este crezul tau in viata?

Ariel: Oricum, nu “Cred într-unul Dumnezeu, Tatal Atotstiitorul, Facatorul cerului si al pamântului…”. Cred in extraterestrii, spre exemplu. Si in faptul ca eu sunt, de fapt, unicul “real”, in timp ce ceilalti oameni sunt niste “roboti” ce joaca teatru pentru mine (cel putin asta credeam pe la varsta de 7 ani).

Mona: Iti multumesc pentru sinceritate si iti doresc mult succes in proiectele tale de suflet!